A fost odată ca niciodată o fetiță pe nume Heidi, pentru care munții erau întreaga lume. I-am citit povestea când eram copil. M-am imaginat alergând cu ea pe pășunile verzi și cred că am și simțit gustul delicios al pâinii calde cu brânză de capră. Astăzi nu mai sunt așa de sigură ca Heidi a existat cu adevărat, dar știu că munții din povestea ei sunt cât se poate de reali. La fel de reale sunt pășunile nesfârșite, colibele din lemn, caprele ale căror tălăngi alcătuiesc muzica locului și brânza albă, numai bună de mâncat cu pâine proaspătă.

Pentru cineva prins în viața de la oraș, pare un vis să trăiești printre pășuni verzi, sub un cer albastru, nemișcat deasupra piscurilor înzăpezite. E greu să-ți imaginezi zile care curg în tihnă, în ritmul naturii, atunci când ești înconjurat de agitație, de norme sociale și de vorbele oamenilor mari. Și totuși, o vizită în Alpi te poate transpune pentru câteva clipe, într-o viață departe de lumea dezlănțuită.

Odată ajuns la înălțime, te cuprind frumusețea și măreția locului iar mintea se golește de tot ce ai lăsat jos, la poale. Dacă stai puțin și nu spui nimic, începi să auzi o liniște care nu e chiar liniște: se aude vântul, auzi foșnete și ceva difuz, ca un ecou constant. Uneori am impresia că muntele are propriul lui sunet. Nu știu dacă e aerul care se lovește de stâncile neclintite sau respirația naturii care vibrează viață.

În această tăcere plină te pierzi și te regăsești în același timp. Muntele îți amintește că ești mic într-o lume mare și că prea puțin se află în controlul tău. Într-o clipă ca asta mi-a plăcut să o aud pe prietena mea spunând : „Îmi vine să mă așez jos și să fac o rugăciune.” Ne-am așezat pe iarba moale și am ascultat sunetele nearticulate ale muntelui. Nu mi-am putut auzi gândurile, rămăseseră jos, departe, cu toate grijile și nimicurile cotidianului.

M-am întrebat ce îi face pe oameni să vrea să atingă vârfurile. Dorința de a fi deasupra lumii? Iluzia cuceririi unui loc neîmblânzit? De ce frumusețea devine o provocare? De ce admirația se transformă în dorință de stăpânire?

Mi-am pus aceste întrebări în timp ce alergam de la o telecabină la alta, bifând vârfuri și priveliști. Și cu cât vedeam peisaje mai spectaculoase, cu atât deveneam mai conștientă de pericolele muntelui. Mi-am dat seama că nu am făcut pace cu ideea de a escalada ceva atât de mare, ca și cum dimensiunea ar fi ceva de învins. M-am gândit la Heidi. Sunt sigură ca ea nu și-ar fi dorit să se cațere pe crevase sau să stea la coadă pentru cadrul perfect. Pentru majoritatea din noi, o viață ca a ei rămâne doar o fantezie. Dar tocmai de aceea ne atrage povestea ei: o relație cu muntele care nu are nevoie de suveniruri.

Am înțeles de ce Heidi nu a vrut niciodată să plece de pe muntele ei. Ea nu era turist, era acasă. Noi, în schimb, nu avem o colibă simplă în munte și trebuie sa ne întoarcem la zgomotul vieții obișnuite. Dar chiar și așa, putem învăța să privim muntele cu ochii ei. Și, într-o măsură mică, asta am și făcut: m-am așezat pe o pătură, am mâncat încet, fără grabă, și am rămas acolo doar ca să privesc.

Dincolo de priveliștile din vârfurile Europei, am rămas cu ceea ce nu se bifează: o tihnă ca a fetiței Heidi. Poate că nu voi ști niciodată dacă a existat cu adevărat. Dar dacă pe pășunile acelea verzi de la poalele Alpilor, a trăit cândva o fetiță cu bunicul ei și cu caprele, atunci, oricât de spectaculoși ar fi Alpii pentru turiștii de azi, ea i-a cunoscut mai bine decât oricine.