Am vrut să merg la expoziția „Fragilitatea eternului” după ce am văzut în fața muzeului o mașină oficială și un protocol serios. Apoi am văzut afișul cu o figură feminină plutitoare și titlul expoziției. Mesajul intrigant a fost suficient de puternic încât să mă convingă că cineva își făcuse temele în materie de marketing cultural.

Am ajuns la Muzeul de Artă din Timișoara într-o zi ploioasă de februarie. Clădirea muzeului este plasată în cea mai cochetă  piață a acestui oraș boem. Arhitectural vorbind, este un exemplu clasic de baroc elegant cu ferestre mari și tavane înalte care creează un spațiu perfect în care să respiri istorie. Detaliile ornamentale și clar-obscurul atent creat contribuie la experiența vizuală și pun în valoare arta. 

Fiind vorba despre tragedia Pompei privită prin ochii artei, m-am așteptat la o incursiune în trecut, o căutare printre ruine. Mi s-a părut un început potrivit pentru un subiect pe care nu am avut ocazia să-l explorez pana acum. În plus, am vrut să văd fotografia erupției surprinsă de imaginația artiștilor care au pictat-o retrospectiv.

Am fost surprinsă să aflu câtă fascinație a produs această rană conservată în memoria Europei. Poate că e ceva profund uman în această  atracție spre catastrofă: nevoia de a înțelege de ce s-a întâmplat. În acest proces, arta transformă dezastrul. Ruinele sunt estetizate iar tragedia este înfrumusețată prin culorile vii și peisajele ample. 

Privind tablourile expuse, sentimentul dominant nu este dramatismul, ci frumusețea vieții de dinainte. Frescele cu scene pastorale, ornamentele delicate inspirate din natură, interioarele armonioase —toate vorbesc despre tihnă și abundență. Pereții caselor pierdute păstrează fragmente de normalitate cu scene liniștite, desene cu păsări, ghirlande de flori, culori calde. O lume care trăia fără presimțirea a ceea ce avea să vină, oameni care se bucurau de tihnă, de prosperitate, de rutină. Artiștii au scos la lumină frumusețea acelor locuri și faptul că cei care o trăiau o percepeau ca pe ceva firesc, aproape banal.

 Atunci când conștientizezi cât de brusc a fost distrusă acea armonie, procesul de introspecție devine unul personal. Știm că suntem trecători în lume, dar totul te poate face să te întrebi dacă nu cumva lucrurile pe care le trăiești azi se pot termina într-o clipă. Abia atunci am înțeles aparenta contradicție din titlul expoziției: Fragilitatea eternului. Cum ar putea eternul să fie fragil? 

Cenușa și ruinele te obligă însă să-ți revizuiești percepția asupra a ceea  ce pare veșnic. Tot ce considerăm durabil — orașe, imperii, culturi, propria noastră stabilitate — poate fi pulverizat într-un moment. În acest fel, Pompei creează un dialog între trecut și prezent. Ne amintește cât de fragili suntem cu toții, chiar și atunci când viața pare stabilă și previzibilă.

Poate că aș fi rămas cu această ultimă imagine a tragediei întipărite în eternul memoriei europene. M-aș fi gândit mult și bine la ruină și la felul în care continentul nostru își construiește identitatea pe fragmente ale distrugerii. Dar am întrebat-o pe mama ce i-a plăcut din această expoziție. Și mi-a spus că pe ea nu a impresionat-o tragedia în sine și nici fascinația pentru ruine. Ea a observat doar frumusețea pe care a pus-o Dumnezeu în oameni și timpurile de binecuvântare și tihnă pe care le-au trăit într-o zonă atât de bogată și frumoasă. Și apoi, aproape fără nicio legătură, a adăugat:

“Și da, iubesc Italia!“