Citisem undeva că scriem din dorința de a ne elibera. Un final de poveste, un capitol real încheiat și viața noastră merge mai departe într-o direcție nouă, mai bună. Există însă unele lucruri frumoase și speciale de care nu ai vrea să te eliberezi vreodată, lucruri pe care ai vrea să le ții cu tine mereu… .

Poate fi vorba de un zâmbet larg, un fredonat voios, o mână pe umăr care te trage înapoi ca să te apere de un călător prea grăbit să urce în autobuz. Pot fi mici tachinări din care faci mereu o competiție doar pentru ca vărul tău să îți poată spune amuzat că nu caută victorie și că poate ți-ar trebui un soi de protecție pentru astfel de conversații. Iar apoi mai sunt acele momente pe care le trăiești chiar dacă nu te aștepți și tocmai de aceea sunt cu atât mai minunate.

Nu mă așteptam să mă aflu în Paris, într-un metrou oarecare, să aud cuvintele “bagage suspect” iar în minutele următoare să se oprească totul.

Când am realizat că metroul nu mai pleacă curând și trebuie să ne dăm jos într-o stație mult prea aglomerată, A. răbufni :

— Cum să fii așa de aiurit să îți uiți bagajul?

Am ieșit afară în aerul era rece dar suportabil. Nu aveam niciun plan. Nu avea oricum niciun rost. A. știa ca toată aglomerația se va risipi abia în vreo trei ore. Eram așadar, captivi in La Défense. Dar nu mă deranja, chiar îmi plăcea.

Că acest cartier de afaceri m-a impresionat, a fost o surpriză pentru mine. La Défense exprimă modernul zilelor noastre: clădiri înalte, foarte înalte, cu geamuri oglindă de sus până jos, a căror arhitectură se joacă cu formele geometrice.

Dacă m-aș întoarce din nou în acest cartier parizian cred că aș putea indica locul exact în care eu și A. am vorbit despre conceptul de viață normală.

— Nouăzeci la sută din oameni nu au o viață normală, a spus el.

Afirmația aceasta a fost revelatoare pentru mine. Nu pentru că era ceva nou, ci pentru că realizam că A. părea să fi acceptat acest adevăr mult mai ușor decât am făcut-o eu.

— Uite, vezi, a continuat el, eu cred că e de preferat să ai mai multe necazuri în viață care te fac puternic, decât să mergi pe un drum neted și să te prăbușești la prima lovitură.

Concluzia lui fusese una din acele idei care îmi schimba direcția gândurilor spre o perspectivă nouă. Mi se întâmplase același lucru cu câteva zile în urmă când stăteam sprijiniți de un gard pietonal pe Champs Elysées. Începusem atunci să povestesc cât de mult mă impresionase în Roma istoria pe care o vezi oriunde și peste tot, în orice ruină.

— Și în Paris vezi istoria, a spus A.

— Unde?, am întrebat, aproape așteptând să-mi spună că pietrele de pe bulevardul din fața noastră au fost bătute cu piciorul de romanii de altădată.

— Oriunde te uiți. Toate clădirile astea…

— Te referi la coloana lui Traian de acolo?

— Nu, pe asta a adus-o Napoleon din Egipt. Dar dacă stai să te gândești, nu e o istorie prea frumoasă.

— De ce spui asta?

— Pentru că au murit mulți oameni pentru ce vedem noi acuma.

Poate că A. avea dreptate când spunea că par să mă atașez de locuri. Și totuși, acea plimbare prin La Défense nu a fost despre designul unui cartier de afaceri parizian pe care S. îl numea atât de genial un “mini Times Square”. Nu a fost nici despre oamenii îmbrăcați la costum cu serviete în mână care treceau grăbiți.

În acea seară de început de decembrie nu au fost decât doi oameni care se plimbau fără țintă râzând sau povestind lucruri aparent profunde, fără să se sinchisească de imensitățile din jurul lor. Și mi-am imaginat că dacă John Galsworthy l-ar fi auzit pe A. explicându-mi că banca aceea în formă de cadou era pur design și nu a fost făcută să încapă cât mai mulți oameni pe ea, cum crezuse S., ar fi fost în zadar să asculte continuarea.Și asta pentru că lucrurile povestite în acea seară ne făcuseră să ne afundăm într-o lume care se întindea dincolo de La Défense. Dar dacă ar fi vrut totuși să scrie un roman despre seara și discuția aceea, ar fi meritat să o facă. 

Pentru că nu scriem doar ca să ne eliberăm sau doar ca să dăm o finalitate unui capitol din viața noastră. Adevărul este că unele povești sunt prea frumoase ca să rămână neexprimate. La final, scriem ca să gustăm viața de două ori: în moment și în retrospectivă. Iar cine a spus asta, a avut un moment de inspirație genială.