Cotidianul lui S. s-a întrepătruns într-un fel cu cel al fratelui ei, A. Când am plecat spre Paris, am luat toți trei același tren. Era o dimineață însorită iar ei, deși somnoroși, erau bine-dispuși amândoi. Aș vrea să mi-i amintesc mereu așa cum i-am văzut în dimineața aceea: unul lângă altul, cu raze de soare ce se scaldă pe fețele lor.

Urmărind interacțiunea dintre ei, am avut sentimentul că A. se desfată în veselia surorii lui și în felul ei ușor dar organizat de a gestiona lucrurile. Cred că orice om ar avea nevoie de calitățile lui S. în viața lui pentru ca lucrurile să pară mai puțin complicate. Am simțit asta din felul în care S. mă completează fiind mai deschisă decât mine în anumite privințe și având un gen de imaginație care mie îmi lipsește.

După ce l-am lăsat pe A. la facultate, am pornit-o înspre Châtelet, în pas de plimbare. Am rugat-o pe S. să mă ducă în parcul ei preferat. Acolo a avut inspirația să facă vreo trei video-uri care să marcheze momentele noastre petrecute în acel "Central Park de Paris", cum îi place ei să spună. Pasiunea ei pentru video-uri scurte pe care ea le descrie drept o parte vie dintr-un moment trecut, precum și numele geniale pe care le dă anumitor locuri, oferindu-le astfel un farmec aparte... ei bine, acestea sunt unele lucruri pe care le ador la S.

Am vrut să pătrund pe cât posibil în cotidianul ei: clădirea în care lucrează, strada pe care trece în fiecare zi în drum spre muncă, parcurile în care se plimbă cel mai mult, locurile în care iese cu prietenii - astfel de detalii care să mă ajute să o localizez în timp și spațiu atunci când mă gândesc la ea. Din acest motiv și nu numai, e bine că avem în comun plimbările lungi, fără o țintă anume ce te conduc în mod spontan spre locuri noi. Așa descoperi acel Paris ascuns turistului de rând. Un Paris cu pasaje înguste și galerii vintage, cu mărci subtil aruncate pe clădiri de diferite band-uri de stradă și cu cafenele în care să te adăpostești în dimineți friguroase.

Acea dimineață friguroasă de joi în care am stat într-o cafenea din Vincennes o consider un punct cheie în relația noastră. Bineînțeles că nu îmi amintesc numele cafenelei. Nu ne puteam gândi la nimic altceva în afara faptului că ne era atât de frig încât nu ne doream decât o cafea și un loc cald. Acest lucru în sine constituia ocazia perfectă să experimentăm un mic dejun tipic franțuzesc. După ce ne-am instalat comod pe canapelele din piele maro din cafenea și am inspirat adânc atmosfera vintage, am comandat o cafea cu lapte, un corn, un suc de portocale, dulceața, unt, baghetă și un biscuite.

Așa cum se întâmplă cu S., am alunecat dintr-un subiect în altul până când am ajuns la copilărie; acea parte de copilărie pe care am trăit-o separat. Și am simțit că a completat acea piesă de puzzle care îmi lipsea umplând astfel un gol în sufletul meu. Am adorat momentele cu ea: conversațiile noastre care decurg simplu și natural, subiectele interesante și plăcute în care alunecăm atât de ușor și poveștile pe care ni le spunem pentru ca apoi să ne dăm seama că sunt exact ce aveam nevoie să auzim una de la cealaltă.

Toate acestea mă fac să mă întreb într-un final, cum e posibil ca în medii atât de diferite să fii evoluat atât de asemănător? Concluzia la care îmi place să ajung de fiecare dată este că genele noastre sunt o combinație perfectă, că avem acea afinitate specială despre care cărțile spun că există numai între verișori.