Tocmai ce ne-am întors din plimbarea noastră aventuroasă. Am fost pe deal să vedem ploaia de stele din luna august. A fost ceva spontan.

Imediat ce ne-am îndepărtat de casă, de lumina becurilor din stradă, ne-am ridicat privirea spre cer. Priveliștea stelelor strălucitoare ne-a smuls tuturor un “ Uau…!”

Am fost fermecată de luminile orașului. Îmi amintiseră de Frascatti , un orășel aflat la înălțime, în Italia. Și totuși, ce vedeam în seara asta era diferit de Italia, pentru ca nu era ceva străin, era orașul meu. Mi-a dat un sentiment de familiar, de siguranță…

“… locuri pe care le cunoști atât de bine încât le-ai putea descrie cu ochii închiși.”

Exact. Cunoșteam fiecare clădire pe care o priveam.

Odată ajunși pe platou, am urcat pe o pantă a dealului unde ne-am așezat păturile și ne-am întins pe spate. Recunosc însă că mi-a fost puțin frică. De câini, de oameni străini, de porci mistreți. Dar la un moment dat, stând așa pe iarbă, scrutând întinderea cerului încercând să înțeleg ce înseamnă ceața aceea din jurul anumitor stele, am uitat de frică.

M-am simțit recunoscătoare să trăiesc un astfel de moment cu frații mei. Ce frumos lucru creația… fascinația pe care o simți când încerci să o studiezi.

#Statusul serii:

“… și apoi îți dai seama că frica a dispărut. Nu te mai gândești la câini care scapă din curtea vecinilor și nici la porci mistreți. Pentru că te uiți la cer de prea mult timp fiind prea fascinat de stele căzătoare. Și pentru că încerci să înțelegi ce poate fi ceața aceea din jurul unor stele și spui cu voce tare că poate-i galaxia noastră, când unul din frății tăi îți spune că n-ar cum să fie, că-i imposibil s-o vedem că doară suntem în ea. “