The kids are in town for a funeral/

So pack the car and dry your eyes

I know they got plenty of young blood left in 'em/

And plenty nights under pink skies

Am descoperit versurile acestui cântec în preajma momentului în care câțiva dintre noi ne-am mobilizat să călătorim spre un mic orășel aproape de Paris.

Un ultim gest de a onora viața lui A. ne-a adus în Coulommiers, într-o zi superbă de octombrie. Eram noi, copiii deveniți adulți, fiecare purtând în tăcere propria versiune a celui care acum făcea parte din trecutul nostru.

Am vrut să cred ca ziua aceea deosebit de însorită şi senină a vrut să ne amintească de zâmbetul larg a lui A.—acel zâmbet cald și sincer care te făcea să te simți ascultat și cuprins.

Soarele blând și cerul senin păreau să contrazică amorțeala din inimile noastre, ca și cum natura însăși ar fi vrut să ne mângâie, să ne spună că viața nu este doar despre despărțiri, ci și despre tot ce a fost frumos înainte de ele.

Toate contrastele din evenimentul înmormântării păreau să arate acest amestec ciudat între dulce și amar.

Am ajuns sus pe deal în cimitirul unde ne luam rămas bun de la A., și m-a surprins perspectiva locului. Să privești de sus la câmpia care se întinde în zare pe fondul unui orizont albastru, te forțează să te gândești la existența umană în ansamblul ei. Însă nu în moment, poate în timp. În moment, cei îndurerați nu pot privi în sus. Se uită în gol, legănați de durere și de întrebări fără răspuns.

Nu există răspuns pentru distanța pe care a luat-o A. cu mult timp în urmă. Și e greu să faci pace cu faptul ca nu o puteai opri. Și te gândești ca sigur a obosit după o luptă lungă cu boala și condiționarea de un aparat care să îi prelungească viața o dată la trei zile. Toate astea însă sunt doar presupuneri pentru ca nu știi cu adevărat ce au însemnat pentru el. Să încerci să descifrezi semnificația din spatele acestor lucruri e prea crud. A. nu ne-a lăsat traducere pentru sentimentele sale, ci doar o constatare tristă că a încheiat socotelile cu viața în termenii lui.

Întrebări fără răspuns pe care trebuie să le accepți ca atare —asta ni se repetă la înmormântare. Pentru că alternativa este o cale care duce la judecată.

Privesc la florile adunate de la cei care au venit să-și ia rămas-bun ca și noi. Sunt așezate toate pe iarba verde și proaspătă. Mă izbește frumusețea lor multicoloră în contextul unui suflet care s-a stins fără speranță.

Am plecat fără să simt că am închis un capitol, fiindcă el se închisese demult, în tăcere. Și totuși clipa aceea marca faptul că totul devenea definitiv.

Ne-am dus la Paris nu pentru a ne distrage de la un eveniment trist ci pentru a privi viața în față. Pentru că mai sunt multe nopți de trăit sub cerul roz. În dimineața următoare ne-a trezit mesajul vocal al lui F. plin de umor și energie pentru un mic dejun franțuzesc:

— Bună dimineața, copii! Nu vă mai e poftă de boulangerie?

Am hoinărit mai mult decât ne-am propus pe străzile unei metropole blocate sub deviza “Paris respire”.

Și poate că exact asta înseamnă viața după un rămas-bun: să mergi înainte cu inima puțin mai grea, dar ochii încă deschiși spre cerurile roz ale dimineților care te așteaptă. Să știi că pierderea nu anulează bucuria, ci o face mai prețioasă. Și că, în ciuda tuturor sfârșiturilor, viața continuă să respire.